Ce este ceaiul?

Ceaiul se prepara din frunzele sau mugurii de arbust de ceai Camellia sinensis. Se consuma de obicei sub forma de bautura, obtinuta prin oparirea frunzelor in apa fierbinte timp de cateva minute. Toate varietatile de ceai, ceai verde, negru sau oolong, provin din aceasta specie, diferind prin metoda de procesare.

Varietati de ceai

Aroma ceaiului brut se dezvolta prin procedee ce includ oxidarea, incalzirea, uscarea si adaugarea altor plante, condimente sau fructe.

Frunzele de ceai, daca nu se usuca repede dupa ce sunt culese, se ofilesc repede si incep sa se oxideze. Amidonul se converteste in zaharuri, frunzele se innegresc progresiv pe masura ce clorofila se descompune si se elibereaza taninurile. Pentru a opri aceste procese, se inlatura apa din frunze prin incalzire.

Ceaiul se clasifica pe baza gradului de oxidare (fermentare) in care au ramas frunzele.

Ceaiul alb

Ceaiul alb provine din frunzele tinere (mugurii proaspat crescuti) care nu s-au oxidat deloc. Acest tip de ceai se produce in cantitati mai mici decat alte varietati si este de obicei mai scump. Este de asemenea mai putin cunoscut in tarile din vest.

Ceaiul verde

Pentru a obtine ceai verde, procesul de oxidare se opreste dupa cea mai mica perioada de timp posibila (o zi, maxim doua) prin incalzire, fie in abur (o metoda traditionala japoneza), sau prin gatirea uscata in tavi incinse (metoda chineza). Dupa aceasta, frunzele se lasa sa se usuce fie separate, fie rulate sub forma de bile mici pentru obtinerea ceaiului "praf de pusca". Cea de a doua varianta ia mult timp si se foloseste numai pentru frunzele de calitate superioara.

Oolong

Frunzele de ceai sunt lasate sa oxideze o perioada de timp intre ceaiul verde si cel negru, in jur de doua, trei zile.

Ceaiul negru

Frunzele de ceai sunt complet oxidate, timp de 2 saptamani pana la o luna, pentru a obtine cea mai des intalnita forma de ceai din tarile vestice. In China, ceaiul negru este cunoscut drept ceai rosu. Ceaiul negru chinezesc este o varietate dublu oxidata numita Pu-erh.

Ceaiul galben

Ceaiul galben este o denumire comuna pentru doua varietati diferite: un ceai de inalta calitate servit la curtea inmperiala chineza, si un ceai special, asemanator ca metoda de procesare cu ceaiul verde dar care are o perioada de uscare mai lenta.

Ceaiul din plante

Aceste bauturi sunt infuzii de fructe sau diverse plante care nu contin de fapt ceai din Camellia sinensis. Alti termeni folositi sunt tizana sau infuziile din plante.

Originile ceaiului

Povestea ceaiului incepe in China antica, acum mai mult de 5 000 de ani. Conform legendei, imparatul Shen Nung, un bun conducator, om de stiinta si patron al artelor, a dat un edict care specifica fierberea apei drept obligatorie, ca masura igienica.

Se spune ca intr-o zi de vara, in timp ce vizita o regiune distanta a tarii, el si curtea sa s-au oprit sa se odihneasca. Servitorii au fiert apa de baut pentru nobili in care cazusera frunze uscate dintr-un arbustdin apropiere. Rezultatul a fost un lichid maro infuzat in apa. Imparatul, fiind un om de stiinta, a fost curios, l-a gustat si l-a gasit inviorator. Astfel, spune legenda, a aparut ceaiul.

Influenta chineza

Consumul ceaiului s-a raspandit in cultura chineza, patrunzand in fiecare aspect al societatii. In anul 800 B.C., Lu Yu a scris cartea de baza despre ceai numita "Ch'a Ching". Acest om extraordinar a ramas orfan de mic si a fost crescut de carturarii calugari budisti intr-una din cele mai de seama manastiri chinezesti. La mijlocul vietii, s-a retras timp de 5 ani si a scris un adevarat tratat despre ceai, continand metode variate de cultivare si preparare a ceaiului de pe toata suprafata tarii. Aceasta carte, influentata de filozofia zen-budista, va reprezenta sursa ceremoniilor ceaiului aduse in Japonia de misionarii budisti.

Influenta japoneza

Primele seminte de ceai au fost aduse in Japonia de preotul budist Yeisei, care ii vazuse valoarea in amplificarea meditatiei religioase in China. Yeisei este cunoscut drept tatal ceaiului in Japonia, si tot din cauza lui, ceaiul a fost dintotdeauna asociat cu zen-budismul in aceasta tara.

Ceaiul a fost apreciat si sprijinit de curtea imperiala aproape instantaneu si s-a propagat rapid de la curte si manastiri in alte segmente ale societatii japoneze.

Ceaiul a fost ridicat la rang de arta, fiind astfel creata ceremonia japoneza a ceaiului numita "Cha-no-yu" ("apa fierbinte pentru ceai"). Cea mai buna descriere a acestei forme de arta complexa a fost scrisa probabil  de catre istoricul-ziarist Lafcadio Hearn, unul dintre putinii straini carora li s-a acordat cetatenia japoneza in aceasta perioada.

"Ceremonia ceaiului necesita ani de pregatire si practica pentru a ajunge o arta... si totusi esenta acestei arte nu semnifica decat prepararea si servirea unei cesti de ceai. Dar partea cea mai importanta este efectuarea acestor actiuni in cea mai perfecta, politicoasa, gratioasa si fermecatoare maniera posibila."

O asemenea puritate a formei si a expresiei a dus la creatia unor arte si servicii care sa sprijine ceremonia ceaiului. S-a dezvoltat o forma speciala de arhitectura bazata pe duplicarea simplitatii unei casute de padure. Gazdele culturale si artistice ale Japoniei, gheisele au devenit specializate in prezentarea ceremoniei ceaiului.

Cel mai important protector al artei ceaiului a fost shogunul Toyotomi Hideyoshi, un general stralucit, strateg, poet si artist. Acest lider unic a orchestrat integrarea finala si completa a ceaiului in viata japoneza. Acceptarea a fost de asa natura incat ceaiul a devenit cel mai de seama cadou, conducatorii de osti luand o pauza rituala pentru ceai inaintea bataliilor.

Ceaiul ajunge in Europa

Desi ceaiul si servirea lui capatasera forme atat de rafinate in China si Japonia, informatiile privitoare la aceasta bautura nu ajunsesera inca in Europa.

Primele mentionari apar din partea conducatorilor de caravane, dar sunt neclare si de multe ori eronate. O referinta sugereaza ca frunzele trebuiau fierte, sarate, unse cu unt si apoi mancate.

Primul european care s-a intalnit cu ceaiul si a scris despre el a fost preotul iezuit portughez Jasper de Cruz in 1560. Acesta participase ca misionar la prima expeditie comerciala portugheza, si tot portughezii au fost cei ce au creat prima ruta de comert a ceaiului pana la Lisabona. De la Lisabona, ceaiul era preluat de nave olandeze care il transportau in Franta, Olanda si Tarile Baltice.

Ceaiul a devenit foarte la moda la Haga, capitala Olandei. Datorita costului prohibitiv, era considerat o marfa de lux. Dar pe masura ce cantitatile importate au crescut, preturile au scazut, iar in 1675 deja putea fi gasit in magazinele de alimente in toata tara.

Prima mentiune a folosirii laptelui in ceai apartine criticului social Marie de Rabutin-Chantal, marchizul de Seven, in 1680.

Ceaiul ajunge in Anglia

Marea Britanie a fost ultima putere maritima care a stabilit rute comerciale cu China si India de Est. Primele mostre de ceai au ajuns in Anglia intre 1652 si 1654. Ceaiul a devenit popular foarte rapid, atat de popular incat a inlocuit berea englezeasca blonda (ale) drept bautura nationala.

Promotorii si protectorii ceaiului au fost tot nobilii, la fel ca in Olanda, in special regele Charles II si sotia sa, infanta portugheza Catherine de Braganza. In curand, ceaiul era baut de toate straturile societatii.

Traditia ceaiului de dupa-amiaza a fost creata de Anna, ducesa de Bedford (in secolul XIX), care obisnuia sa-si invite prietenii la o masa de dupa-amiaza la ora 5. Meniul continea, in afara de ceai, mici prajiturele, sandwichuri cu paine si unt si dulciuri asortate.

Aceasta practica a fost rapid adoptata si de alte gazde primitoare, si in curand a aparut un nou ritual. Primul ceainic era preparat in bucatarie si apoi prezentat stapanei casei, care astepta impreuna cu oaspetii ei, la o masa incarcata cu portelanuri chinezesti fine. Continutul acestui prim ceainic era incalzit apoi de gazda intr-un al doilea ceainic (de obicei din argint) la o flacara mica. Mancarea si ceaiul erau apoi servite invitatilor.

Bucataria ceaiului

Bucataria ceaiului s-a extins rapid si a inclus sandwichuri subtiri, fara coaja, pateuri de creveti sau peste, paine prajita cu gem si foietaje traditionale englezesti cum ar fi biscuitii scotieni din grau sau orz scones si briosele englezesti crumpets.

In ziua de azi, ceaiul este raspandit in toata lumea in multe forme si varietati, atat sub forma defrunze cat si foarte popularele pliculete de ceai, baut fierbinte sau rece in zilele calduroase de vara.