Jurnal de dieta - locavor

Dieta dar nu chiar

Luna trecuta, la intalnirea Slow Food de la Cluj, am aflat ca 70% din mancarea noastra este din import (desi Romania are capacitateade a hrani mare parte din Europa). Revolta mi-a trecut destul de repede, pentru ca ma stiam cu constiinta curata: de obicei, imi fac cumparaturile la piata, evitand fructele si legumele care sunt atat de marisi sclipitoare incat ai spune ca au fost crescute ca sa fie expuse in muzee, nu ca sa fie mancate ; in plus, incerc sa mananc produse de sezon. Sa cumperi rosii proaspete in toiul iernii mi se pare o idee proasta si din punct de vedere economic, si din cel al satisfactiei gustative
Grija s-a ininuat din nou, dupa vreo doua saptamani, cand - aflandu-ma in in cel mai apropiat hipermarket – mi-am dat seama ca absolut toate fructele sunt din import. Gaseai pere Conference (din Olanda) si pere Nashi (din China), dar pere Jambon, de care era plina piata de cartier, nicaieri. Cand am dat sa le pipai, erau tari de ai fi putut sa le folosesti pe post de popice. Si nu, perele nu sunt genul de fructe care sa se coaca si acasa, pe dulap, acoperite cu o pagina de ziar. Atunci m-am hotarat ca urmatorul meu experiment culinar sa fie legat de produsele locale.

Reguli de baza

Mai mult o optiune de viata decat o ,,dieta”, regimul locavor nu impune alte restrictii alimentare decat cele legate de originea/locatia produselor. Locavorii mananca ceea ce se produce in zona in care traiesc. Un locavor bucurestean nu doar ca opteaza pentru alimentele ,,made in Romania” ci va cauta legume care cresc in Muntenia, daca nu chiar la Afumati. In plus, este genul de persoana care incearca sa isi ,,creasca” propria mancare (chit ca este vorba de un patrunjel tinut in ghiveci, pe pervazul de la geam) si, in general, sa o gateasca el insusi (in cazul mancarii gata preparate, este greu sa obtii informatii despre originea fiecarui ingredient). Locavorii ultrastricti evita produsele de baza care vin in general din import (zahar, cafea, ceai, ciocolata, condimente exotice). Altii incearca sa limiteze consumul acestor ingrediente sau opteaza pentru cele cu eticheta ,,fair trade” (comert echitabil), care garanteaza ca fermierii din lumea a treia nu au fost exploatati ca sa te rasfeti tu cu o ceasca aburinda in fiecare dimineata.

Pro si contra

Argumentul pro cel mai usor de verificat este legat de gust si de prospetime. Fructele si legumele care nu sunt transportate mii de kilometri sunt culese la maturitate, ajung mai repede la mine pe masa si, de aceea, au mai mult gust (unele studii arata ca au si mai multe vitamine). O para cumparata in octombrie, de la tarani, va fi coapta – adica zemoasa, dulce si parfumata. Cea de la supermarket... sa o manance altii!

Celalalt argument prezentat frecvent in favoarea optiunii locavore tine de impactul asupra mediului. Transportul (mai ales cel international) al produselor consuma energie si, in plus mai si polueaza. Argumentul se clatina mai ales cand interesul pentru produsele locale nu este sustinut de o preocupare de a manca sezonier (adica asa cum faceau bunicii nostri). Rosiile crescute in sudul Spaniei, apoi transportate iarna la Bucuresti s-ar putea sa consume mai putina energie decat rosiile crescute la noi in sere unde au nevoie de o gramada de caldura si lumina artificiala. Argumentele contra sunt legate de costul unui consumator (de multe ori, alimentele importate sunt mai ieftine decat cele produse local) si de diversitate (ce palida ar fi mancarea in lipsa piperului, scortisoarei, ghimbirului sau vaniliei... si cum ar fi sarbatorile fara bomboane de ciocolata?).

Ziua 0

Im inspectez frigiderul; in afara de sosul de soia, siropul de artar si borcanul de capere in otet, totul este ,,made in Romania”: gogosari si castraveti de la piata, telemea de oaie de la Sibiu, oua de tara, iaurt si lapte Zuzu. Deci, in mare, sunt locavora, fara sa-mi fi dat seama. Imi pregatesc pranzul pentru a doua zi, supa-crema de morcovi cu ghimbir (da, nu creste in Romania, dar face parte din lista de condimente de care n-as vrea sa ma lipsesc) si radacinoase coapte (telina este de la o ferma de langa Bucuresti, desci mai bine de atat nu se poate). Cand ridic in mana sticla de ulei, imi dau seama ca, de ani buni cumpar doar ulei italienesc sau grecesc. Pentru ca folosesc uleiul de masline (chiar si la prajituri), pur si simplu n-am mai avut nevoie de ulei rafinat de floarea-soarelui.

Ziua 1

Nicio abatere, am renuntat pana si la bucatica mea zilnica de ciocolata neagra. Intre mese, rontai nuci romanesti in locul migdalelor ,,made in USA”. Nu cumpar semipreparate, deci scap usor de citirea etichetelor cu litere cat un purice. Pana si painea am facut-o cu mana mea, in weekend: numai faina, drojdie, apa si sare, asa cum trebuie sa fie painea, dar cum rar gasesti in comert. In plus, faina este bio, dar – acum imi dau seama – frantuzeasca. Faina si alba, si bio, nu se produce in Romania.

Ziua 2

Se anunta cea mai palpitanta zi a saptamanii – un curs de pizza organizat de Centrul de Pregatire Metro, in timpul caruia inveti tehnicile de baza, afli retete noi si, bineinteles mananci o gramada de pizza. De la cea cu crema de branza, somon afumat (in mod sigur nu romanesc) si rucola la pizza sushi (difera doar prezentarea, sub forma de rulou), pizza quattro gusti, quattro fromaggi (din pacate, sau din fericire, printre ele erau emmentaler si gorgonzola, nu telemea si branza de burduf) si, in final, o pizza desert, cu crema de vanilie si fructe de padure. In concluzie, am avut parte de o zi in care doar apa de la robinet era locala.

Ziua 3

Am cumparat cu mare atentie ingredientele pentru rubricile din revista. Chiar daca tematica este romaneasca, adica multa mamaliga, branza, lapte si oua (pentru micul dejun), pui, ceapa, morcov si telina (pentru reteta de ciulama), e greu sa ignori brand-urile pe care le cumperi in mod obisnuit. Mana aproape se intinde din reflex dupa untul President si dupa malaiul unguresc, care mi se pare mai gustos. Sunt dezamagita ca trebuie sa apelez la o marca in care am mai putina incredere, dar ma bucur cand zaresc pe raft untul bio de la La Dorna. Aproape la fel de gustos ca cel strain, dar, in plus este si bio; nici ca se putea alegere mai buna.

Ziua 4

De ce nu se face ,,peanut butter” si la noi? Sandvisul cu miere si unt de arahide e prototipul micului dejun – rapid, gustos si plin de energie. As da zece felii de paine cu unt si cu gem pe o coaja uscata manjita cu pasta asta maronie si uleioasa.

Ziua 5

Conferinta la Ambasada Italiei, urmata de un dineu cu produse calabreze. Se pare ca scrie in italiana pe crucea dietei mele locavore. Gust si sin anghinare, si din masline, si din branzeturi, si din prosciutto. Dar nu asta era ideea unor astfel de evenimente? De a calatori cu ochii, gura si nasul, pana la vacanta de vara, cand s-ar putea sa ajunga si picioarele din urma...

Epilog

Cred ca cineva acolo sus imi testeaza convingerile locavore, pentru ca – la doua zile dupa terminarea experimentului culinar – sunt invitata la un brunch unde ingredientele sunt cum nu se poate mai ,,straine” - de la stridii, homari, si langustine la carne de crocodil si file de caprioara. Si, pentru ca asemena aratari se digera greu, la masa se serveste vin spumant. Bineinteles ca frantuzesc.

Acest articol face parte din numarul din noiembrie 2009 al revistei Good Food. Puteti citi in acelasi numar si alte articole despre super supe, marmelada facuta in casa, ciulama de pui si multe altele.