La pomul laudat sa te duci cu ... cozonac

Cozonacul este o reteta cu o lunga istorie. In forma sa cea mai simpla denota un dulce copt din faina indulcita cu zahar sau miere, amestecat cu oua si deseori, dar nu obligatoriu, cu lapte si grasimi, caracteristica ii este textura poroasa, ce se datoreaza cresterii din timpul gatirii. Deoarece multe dulciuri se pot incadra in aceasta descriere, nu e de mirare ca frontierele intre cozonac si paine, biscuite si chec sunt foarte vagi. La originea tuturor este painea. Evolutia tehnicilor de coacere si dospire, schimbarea obiceiurile mancatului, ceea ce era la origine o varianta de paine, a ajuns sa fie privit ca o categorie separata si sa fie denumita ca atare. Unele paini romane, care erau imbogatite cu oua si unt, au avut probabil consistenta cozonacilor si au fost aproape de unele dintre aceste frontiere.

Ofranda zeilor

Grecii aveau o forma de cozonac cu branza sau combinatii de indulcite cu miere si nuci strivite. Acest tort-cozonac se numea “plakous”, si se referea la forma sa plata. Chrysippus din Tyana a mentionat o reteta cu nuci si miere pe care a gustat-o in Creta. Se mai pomeneste inca o varietate mai grea si tot plata care se numea “satura”. Daca ne gandim la intelesul acestui cuvant, care a fost adoptat de romani si astfel a ajuns si in limba noastra, putem sa ne imaginam cam ce senzatie aveai cand mancai un astfel de cozonac.

In Evul Mediu, brutarii europeni, gateau foarte des cozonaci cu fructe uscate si turta dulce pentru ca tineau mai mult timp. Bineinteles ca atunci cozonacul nu era atat de pufos, si de aceea era considerat mai delicios uscat. In Britania secolului 14, Chaucer mentioneaza, in “Povestiri din Cantebury”, de cozonaci imensi facuti pentru ocazii speciale. Unul dintre cele pomenite, care avea forma unui tort mai degraba, fusese facut cu 13 kilograme de faina si continea unt, smantana, oua, condimente, stafide si miere.

Marie Antoinette, controversata regina a Frantei a ramas in memoria oamenilor prin fraza "Sa manance cozonac, daca nu au paine", pe care documentele nu-l confirma, se pare. A ramas insa in istorie cu un inteles gresit. Pe timpul cand Marie-Antoinette a rostit aceasta celebra fraza, cuvantul “cozonac” nu se referea la popularul desert pe care francezii moderni il numesc “le gateau”. Termenul folosit pentru cozonacul propriu-zis era “brioche”, o pasta pe baza de apa si faina care era “cozonacita”, ca sa traducem impropriu termenul folosit. In limba franceza, termenul care la noi a devenit cozonac, se referea la o metoda de gatire. Se referea la faptul ca acest desert era gatit in interiorul cuptoarelor in formele folosite de bucatari la acea vreme. La sfarsitul zilei brutarul aduna resturile de pe formele folosite sau din cuptor si le scotea afara langa usa pentru a fi mancate de cersetorii si maturatorii strazilor ce mai treceau pe acolo. In concluzie, doamna in chestiune nu facea altceva decat sa dea sfaturi practice, chiar daca obraznice, subiectilor ei mai nefericiti: daca nu-si poate permite burgheza paine, se poate satura cu “cozonacul” saracului.

In Marea Britanie, Mrs. Mary Eales, o cunoscuta autoare de carti de bucate, a scris in 1718, ca recomandare, sa fie coapte in forme lungi si mai subtiri, de unde a ramas consacrata aceasta forma.

<span style="\&quot;FONT-WEIGHT:" bold\"="">Dupa multe transformari si metode de preparare, cozonacul s-a consacrat la fiecare popor intr-un alt fel. Noi il preferam pe cel pufos si mult crescut, englezii pe cel mai uscat cu fructe uscate, francezii il prefera in forme mai mici, plini de ciocolata sau alte umpluturi... Ceea ce a ramas comun peste tot in lume este sentimentul sarbatorii alaturi de acest dulce special.