Placinte cu ciuperci ca la mama acasa

Plăcinta cu ciuperci se face în principiu la fel cu aia de carne. Iei 500 de grame ciuperci albe, le speli, numa’ dacă vrei, că după mine nu-i obligatoriu, le scoţi cozile pe care le pui deoparte şi pălăriile le tai bucăţi cam cât o falangă de fecioară cochetă şi îngrijită. Cozile le toci mărunt şi totul dai la foc mic peste ceapa care a fost preparată şi tocată ca mai sus. Laşi să scadă şi adaugi ca şi la carne o grămadă de mirodenii, dar şi nişte frunze de pătrunjel proaspăt tocat mărunt, pe care le iei între deşte şi  le arunci în scârbă peste compoziţie mai pe la sfârşit.
(Un articol de Vlad Nicolau)

În principiu:
 -Ceapa trebuie să fie tăiată mare, iar cantitativ, cît material, atâta ceapă.
 -Consistenţa finală a materialului trebuie să fie ca a unei mămăliguţe subţiri.
 -Uleiul în exces îl laşi să se scurgă vreo douăzeci de minute într-o sită.
 - Nu te zgârceşti cu sarea, şi piperul, dar nici prea, prea, că altfel le ies mosafirilor ochii din cap ca la melc şi le piere gustul.
-Înainte de a le băga la cuptor, unge-le bine cu ou bătut.
-La carne pui condimente mai mojiceşti, mai bărbate, mai ca la iahnia de fasole.
-La ciuperci, mai delicate, mai suave, mai ca sufletu’.
-Niciodată nu aşezi plăcinta pe tava de tablă că se lipeşte! Pune-le pe backfollie, sau dacă n-ai, unge tava cu unt.
-Nu te descuraja şi ţine-o mărunt.

La plăcinta de ciuperci, poate zice cine-o zice şi orice-o zice, eu beau nu vin, nici bere, ci un “Martini” nebotezat, de preferinţă roşu, cu o felie de lămâie spartă-n buza paharului.

Pentru a’ cu carne, e de preferat un vin nu neaparat firoscos, dar nici d-ăla mitocănesc care se bea la Calafat pe malu Dunării. Un vin cinstit şi roşu, este tocmai ce-i trebuie plăcintei cu carne.

La plăcinta cu brânză care-i mai de toată mâna şi mai ciobănescă, poţi să bei ce vrei că nu contează! Chiar şi apă!
                                                              
Poftă bună şi la mai pa !