Picnic lângă Angkor Wat

Aşa se face că, odată ajunşi la Siem Reap (un orăşel aflat la circa 8 km distanţă de Angkor Wat), unul dintre primele lucruri pe care le fac turiştii este să-şi asigure serviciile unui şofer de tuk-tuk. Pentru 12 dolari SUA, acest şofer sui-generis este la dispoziţia ta de dimineaţă, de la ora 9:00, până la orele 16:00 după-amiaza.

Bineînţeles la prânz, adică cel târziu la ora 12:00, se face o pauză de masă. Cambodgienii se scoală foarte de dimineaţă (se şi culcă devreme, la scurt timp după asfinţit, căci costul energiei electrice este aproape prohibitiv), iar pe la amiază toată lumea simte nevoia să mănânce. Obiceiul nescris este ca şoferul de tuk-tuk să-şi ducă clienţii la unul dintre restaurantele din regiune. Între restaurante şi şoferi există o înţelegere: dacă aduci clienţi, mănânci gratuit. Preţurile sunt foarte mici: două persoane mănâncă bine, pe săturate, cu 12-15 dolari în total. Acesta este preţul pentru turişti, localnicii mănâncă cu doar un sfert din această sumă.
Am avut norocul să întâlnim un şofer deosebit: o rupea binişor în engleză şi franceză şi avea multe de povestit, inclusiv chestii de pe vremea khmerilor roşii, lucruri care-ţi făceau părul măciucă şi te înfiorau de groază. Ce au pătimit europenii de pe urma comuniştilor a fost parfum faţă de ceea ce s-a întâmplat în Cambodgia, ca şi în alte părţi ale Asiei. Este de ajuns să spun că Pol Pot şi khmerii roşii au desfiinţat oraşele, banii şi familia, au separat părinţii de copii, au interzis orice alte culturi afară de cea a orezului şi au asasinat 3-4 milioane de oameni, adică un sfert din populaţie. Cambodgienii sunt unul dintre popoarele care au suferit imens, şi cu toate acestea au avut puterea s-o ia de la capăt şi să înveţe din nou să râdă.

Revenind la subiecte mai plăcute, adică la cel culinar, şoferul nostru ne-a oferit, într-una din zile, prilejul de a lua masa pe malul lacului, gătită de doua femei, la o bucătărie improvizată.

Nu doar am supravegheat totul cu mare curiozitate (mărturisesc că voiam şi să mă asigur că ceea ce se pune în oală este curat şi proaspăt; vă rog să nu mă blamaţi, dar era prima oară când mâncam pe câmp, şi asta se petrecea în cea mai săracă ţară din Asia), dar am şi filmat toată procedura. Femeile au gătit excepţional, exact aşa cum citisem eu în cărţi că trebuie să se gătească în Asia de Sud-Est (tot respectul meu pentru editură şi autori).

Toate ingredientele erau proaspete, s-a gătit cu foarte puţină grăsime, totul era aromat şi delicios de gustos. Şi mai arăta şi bine!

Am descoperit cât de înclinaţi spre igienă sunt aceşti oameni atât de simpli. În toată Asia de sud-est, apa este poluată iar oamenii sunt săraci şi lipsiţi de educaţia pe care ţi-o dă şcoala, dar, chiar şi atunci când mănânci pe o masă aşezată practic în câmp, totul este FOARTE curat. Incredibil, dar aveam faţă de masă brodată, de un alb sclipitor, pahare, vase de porţelan şi am fost serviţi nu cu profesionalismul unui chelner de la vreun restaurant de fiţe, ci cu căldură şi prietenie, aşa cum doar oamenii buni şi veseli ştiu s-o facă.

Apropo de curăţenie, cât am stat în Asia, nu am simţit miros de transpiraţie decât la câţiva dintre turiştii occidentali, luaţi prin surprindere, probabil, de căldură. Localnicii sunt săraci, dar au dinţii albi şi zâmbesc cu sinceritate şi încredere, nu au unghii îndoliate şi nu put. Poate că nu au apucat să meargă la şcoală îndeajuns, dar au educaţia de acasă, care este cea mai importantă. Politeţe, curăţenie, bună-voinţă, hărnicie. Îmi imaginam acest, să-i zic picnic, în România, şi nu sunt deloc sigur că mâncarea şi igiena ar fi fost aceleaşi.
Vă las să priviţi fotografiile: aşa se găteşte şi aşa arată mâncarea făcută la butelie, pe malul lacului, la Angkor Wat; aşa am mâncat, vegheaţi de secolele de istorie „agăţate” de zidurile templelor.