O plimbare apetisantă prin Bucătăriile lumii

Ştiţi cum e, când ajungi într-o ţară nouă vrei să mănânci ceva tradiţional din bucătăria ei: scoici în sudul Italiei şi paste în rest; tot felul de nebunii cu brânze şi vin în Franţa; tortilla în Spania; cuşcuş cu ceva berber în Maroc; pui Tandoori în India etc. Bineînţeles că s-a întâmplat să întâlnesc şi eu drumeţi suficient de necurioşi încât să rămână la friptură cu cartofi prăjiţi ori pizza indiferent de peisaj, delicatese, context... Dar ei nu fac parte acum din publicul nostru :)

Cartea Bucătăriile lumii e un album frumos, pe care chiar dacă îl deschizi cu poftă de gătit, ajungi să-l răsfoieşti visător. Sigur găteşti ceva, dar până te apuci de tocat şi măsurat, mai întârzii cu ochii pe poze (care arată ca în revistele elegante şi glossy, iar decorurile, lingurile şi paharele dau stilul ţării respective), dar şi pe cuvintele pe care nu le-ai mai auzit. Reţetele nu sunt chiar simple, dai peste condimente specifice, de negăsit la orice market. Pare genul de carte pe care o faci cadou unui curios pofticios al gastronomiei lumii sau din care găteşti ceva exotic cu o ocazie mai specială.

Cele mai multe reţete sunt din Italia, pe locul doi fiind preparatele din India (până la urmă bucătăria italiană şi cea indiană sunt două mari trenduri), iar celelalte ţări prin care te plimbi savurând sunt Spania, Irlanda, Ungaria, Brazilia, Maroc, Algeria, Tunisia, Thailanda, Indonezia, Rusia, Norvegia, China, Japonia, Mexic, Antile, Senegal, Coasta de Fildeş, Australia, Tahiti, S.U.A. şi Louisianna. Am rămas surprinsă să nu găsesc în lista ţărilor Franţa, atâta timp cât au inclus Statele, care nu se remarcă printr-o bucătărie celebră!

Şi pentru că vă spuneam mai sus de întâlnirea cu feluri ale căror nume par coduri secrete, vă dau câteva exemple interesante, demne de categoria “Ştiaţi că?”: curcuma (condiment din sud-estul Asiei), tajin (preparat din carne de miel sau pui în Maroc), solianka (fel principal cu peşte în Rusia), caşă (hrişcă măcinată, se foloseşte în Rusia), kulibiac (fel principal cu somon - Rusia), mihalţ (peşte răpitor de apă dulce care se foloseşte pentru Zarzuela, un fel spaniol cu peşte creveţi, scoici) etc. La fel, afli că amestecul de mirodenii specific Chinei conţine: piper, cuişoare, scorţişoară, fenicul, cardamon, ghimbir, anason stelat, lemn dulce.

M-am întrebat ce fel de mâncare ar fi reprezentat România într-o astfel de carte: cel mai probabil sarmalele cu mămăliguţă servite în ceramică de Horezu. Cu toate că nu par să sune suficient de elegant pentru prezentarea fină a cărţii, totuşi reţetele acestea chiar reprezintă feluri tradiţionale, mâncăruri pe care nu le găseşti la orice terasă în ţara respectivă, ci în restaurantele cu specific.

Cel mai simplu exemplu în acest sens ar fi Irlanda. Dacă ajungi în Dublin vei fi destul de încântat de cât de bună e aceeaşi mâncare europeană care în Londra parcă nu e la fel de gustoasă, ornată, bine gătită. Nu ştiu câţi dintre voi aţi cerut în vreun restaurant tocaniţă irlandeză, cu cartofi şi carne de oaie, şi nu v-aţi fericit la propriu într-un bistro cu o supă cremă, o salată caesar de 3 ori mai bună decât în alte părţi şi un desert simplu şi fin. Aşa şi cu sarmalele noastre, ca şi cu tocăniţa lor. Ele există, vin în cantităţi generoase şi cu mare aport caloric, dar nu le găseşti chiar la orice terasă din oraş.

Şi cam atât despre diferenţele sau asemănările culinare şi culturale, să vorbim un pic despre gătit. Vă spuneam că reţetele nu sunt dintre cele mai uşoare, iar unele condimente şi ingrediente (anason, curcuma, păstăi de cardamon, papaduma - clătite indiente, rândunică de mare - un peşte, masala - amestec de condimente specific indian, ulei de arahide) sunt mai greu de găsit. Însă cu mici improvizaţii veţi obţine gustul acela specific al mâncării din ţara preferată. De exemplu, eu am gătit Pui thailandez cu lapte de cocos şi curry, am adaptat foarte puţin şi a ieşit la fel de bun ca cel pe care-l mâncam în Thailanda.

Spor la inspiraţie, gătit şi gânduri de călătorit!

Mădălina Georgescu, editor Bookaholic